Voi schiţa astfel câteva linii directoare care, pentru orice intelectual respectabil, ar fi mai mult decât suficiente ca el să obţină (să i se recunoască) un contur plin; dar care pe Raicu nu îl „epuizează“, doar îl aproximează. Criticul „şaizecist“ rămâ­ne cu cel puţin un pas în afara cercului în care încerc să-l cuprind; aşa cum Lucian Raicu însuşi îşi declară frecvent eşecul (superior) în decodarea marilor scriitori. Dar, cel puţin, merită efortul.

Prima linie. Un critic care iubeşte literatura. Ar părea că e ceva de la sine înţeles şi că formularea atinge tautologia. Dacă ne gândim însă mai bine, realizăm (chiar şi cu o notă de stupefacţie) că această iubire este mai degrabă o excepţie decât o regulă în terenul activităţilor critice curente. Sunt mult mai numeroşi aceia care, de fapt, sunt atraşi de statutul lor de literaţi şi literatori, încă prestigios simbolic; de rapida oficializare şi de unanima recunoaştere a unor merite reale ori prezumate. Sunt apoi din abundenţă, în toate generaţiile, comentatori profesoral-încruntaţi şi inchizitorial-aplicaţi pe disecarea unui fenomen viu. „Tolerantul“ Raicu are o adevărată repulsie faţă de aceste spirite despiritualizate şi pretinse conştiinţe critice lipsite tocmai de acoperirea unei intensităţi receptive. Pentru criticul nostru, a citi literatură înseamnă a te instala şi a trăi în ea ca într-un mediu formativ. Înseamnă totodată a asuma până la capăt, integral, funcţia lecturii, explorând dimensiunea marilor cărţi şi lumile acelor autori care le-au scris.

A doua linie. Un critic pentru care Cariera nu înseamnă nimic. În strânsă, intimă legătură cu iubirea literaturii apare şi se menţine, la Raicu, dezinteresul net faţă de beneficiile unei anumite situaţii culturale. Instituţionalizarea literarului, a artisticului, plasarea lor în ecuaţii de rentabilitate şi profitabilitate, utilizarea scrisului ca o tri