Nu ne mai întâlnisem de ceva vreme – fiecare fiind, poate, ocupat ca altădată cu treburile sale. M-a sunat în urmă cu vreo două săptămâni şi direct, fără vreo urmă de emoţie în glas, mi-a dat cumplita veste: “Am cancer!”. Boala fusese localizată la plămâni. Pierduse vreo 20 de kilograme în câteva zile. Întrerupsese chimioterapia pentru că fusese găsită o nouă tumoră, la stomac. Naturaleţea cu care-mi spunea aceste lucruri m-a cutremurat. Nu vroia compasiune. Expunea o situaţie, concis, aşa cum era obişnuit să-şi redacteze rapoartele profesionale.

I-am promis că voi trece să-l văd, dar gândul de a întâlni un alt om decât cel pe care-l ştiam mă îngrozea pur şi simplu. După cum ma îngrozea şi incapacitatea de a-i fi de vreun folos. N-am mai apucat. Deşi previzibilă, vestea încetării sale din viaţă, vineri, a căzut ca un trăznet peste toţi cei care-l ştiau şi care ţinuseră la el.

Ne cunoşteam de aproape patru decenii: eu, tânăr reporter la “Informaţia Bucureştiului”, el tânăr locotenent la Judiciarul unui sector. Am făcut împreună multe reportaje reuşite, poliţistul simţind instinctive care sunt elementele de interes ale unei producţii gazetăreşti. Colaborarea noastră profesională a fost dublată de o prietenie care n-a slăbit de-a lungul anilor. Ba, dimpotrivă, s-a întărit. Era, profund devotat meseriei şi specialităţii “sută la sută” poliţiste (chiar dacă într-un timp se numea altfel) a rămas întotdeauna fidel principiilor de corectitudine şi deontologie. Prindea hoţi, tâlhari, asasini, nu din vreo plăcere oarecare, ci pentru că ştia că asta e menirea sa, să scape societatea de cei care atentau la stabilitatea şi siguranţa ei.

A avut curajul (pe care puţini dintre foştii miliţieni l-au avut) de a depune mărturie la procesul foştilor demnitari comunişti, denunţând ordinele de represiune date în timpul manifestaţiilor din 21 şi 22 decembrie. Unii au înc