La rândul lui, Cosmin Ciotloş nota: Despre cartea aceasta am scris exigent în România literară, întristat oarecum de ipocrizia pe care-o simţeam pretutindeni în paginile ei. Îl preţuiesc sincer pe prozatorul Groşan, dar îl consider pe romancierul omonim o victimă, nu întru totul nevinovată, a iluziei romanului. Mi se pare că se investeşte într-o cauză în care nici măcar el însuşi nu crede. Ceea ce-l face până la urmă să-şi rateze chiar şi meritele indiscutabile. În consecinţă, pentru Ciotloş, Un om din Est ar fi o carte ce cumulează episoade legate ca vai de ele, dar nu un roman. Când Ştefan Agopian i-a atras atenţia că ideea de roman nu este epuizată de o singură şi constrângătoare formulă, contestatarul talentului de romancier al lui Groşan a replicat că Agopian, un cititor de altfel subtil, a înţeles exact unde băteam. Şi cinstit vorbind (subl. O.P.), sunt convins că e de acord cu mine. Cu alte cuvinte, romancierul Agopian nu ar fi fost cinstit până atunci, deşi, altminteri (acel de altfel rămâne jenant pentru insinuarea pe care o disimulează), omul nu ar fi lipsit de subtilitate. În loc de contraargumente, Ciotloş preferă logica miliţiană a lui las-că-ştim-noi.
Publicându-şi romanul după o promisiune veche de ani şi ani, Ioan Groşan nu bănuia, probabil, că apariţia va stârni o bătălie pentru Hernani între optzecişi şi douămiişti. Cel puţin aşa pare, la primul nivel al receptării, fiindcă, de fapt, este vorba mai curând despre bătălia pentru restabilirea respectului faţă de roman şi romancieri, despre dreptul acestora la bună-credinţă şi onestitate critică; dreptul la demnitatea creatorului şi a creaţiei.
Recapitulând, în deschiderea unor consideraţii despre Un om din Est, aceste aventuri ale întâmpinărilor romanului, nu pot să nu amintesc că un recent roman al lui Alexandru Vlad (alt optzecist!) a beneficiat din partea criticului care îl
