Nu ştiu ce importanţă mai au asemenea şarade pentru cei care nu mai sunt printre noi sau chiar pentru cei care mai existăm o vreme pe planeta noastră tot mai incertă, dar ştiu că în această toamnă, când cei care trăiesc în anul 5771 se apleacă peste cărţi de rugăciune, reluând dialogul arhaic cu Marele Anonim, iar alţii gătesc mâncăruri festive, cer iertare semenilor cărora le-au greşit sau îi iartă până şi pe cei care uită să-şi ceară iertare, eu citesc din Lucian Raicu şi stau de vorbă cu el. Nu mi se pare o blasfemie. Nu ştiu alt interlocutor atât de potrivit împrejurării.
Scriind despre François Mauriac, Raicu aminteşte că acesta susţine că divinitatea sau providenţa se foloseşte de literatură ca să dezvăluie ceva din propriul ei punct de vedere asupra omului, asupra lumii şi că Cineva Ťutilizeazăť literatura şi pe marii scriitori ca să se deconspire.
Raicu bănuieşte, nu fără temei, că marele Tolstoi, pe care nu încetează a-l citi şi cita, nu ar fi respins uluitoarea zicere a lui François Mauriac. Şi eu bănuiesc că nici Raicu nu o dezaprobă. El încearcă să explice această uluitoare ipoteză astfel: există în literatură un alt Ťpunct de vedereť asupra omului şi asupra păcatelor sale, ireductibil la orice altceva, la raţiune sau chiar la morală sau chiar la religie... Cineva Ťutilizeazăť literatura şi pe marii ei scriitori ca să se deconspire. Mijlocit, căci nemijlocit, direct, de-a dreptul nu o poate face nu este în firea sa acest cineva, nu are importanţă cum îl numim: providenţă, divinitate, spiritualitate, spirit universal.
Şi adaugă, fireşte: Pentru a manifesta acest Ťalt punct de vedereť, trebuie să existe, în prealabil, Ťobiectulť în stare să-l suporte.
Tocmai acestui obiect i-a dedicat marele critic existenţa sa. Cu o ardoare, cu o ascuţime şi cu o forţă penetrantă greu de egalat. Şi greu, imposibil de uitat.
Cin
