Prima mea impresie la reîntâlnirea cu Baku a fost că Marea Caspică e frumoasă şi iarna. A doua, că oraşul se schimbă neverosimil de repede. Cartiere vechi prin care am trecut acum şase luni au dispărut, s-au ridicat noi construcţii. Însăşi faleza e nou-nouţă, refăcută pe kilometri întregi, iar alţi kilometri de-a lungul mării se vor transforma curând într-un parc. Au rămas la fel silueta subţire a turnului de televiziune şi cea masivă, stranie a Turnului Fecioarei, clădire despre care niciun istoric dintre cei mulţi cu care am discutat nu a putut spune exact când, cum şi de ce a fost construită.

A rămas acelaşi, din păcate, şi numărul refugiaţilor. Prefectul, aflat în exil, al regiunii Şuşa din Karabah, cea care a dat Azerbaidjanului zeci de oameni de cultură şi acum a rămas în mâinile ocupanţilor, mi-a spus că la Baku are tot ce-i este necesar, dar că ar prefera să locuiască într-un cort, numai să fie în zona lui de baştină. Tot el mi-a povestit că membrii comunităţilor refugiate cărora le este dat să moară sunt înmormântaţi provizoriu pentru ca, după eliberare, să fie strămutaţi în pământul strămoşesc.

Dincolo de această tristeţe şi învingând-o cu demnitate, oamenii din Baku sunt activi şi optimişti. Nu fac excepţie nici scriitorii pe care i-am întâlnit la sediul organizaţiei lor. Am bucuria să-l revăd pe înţeleptul romancier Anar Rzayev, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Azerbaidjan, cu nedespărţita lui pipă, şi pe dinamicul Cenghiz Abdullaev, cel tradus în 49 de limbi şi în româneşte. Uniunea Scriitorilor din Azerbaidjan a sărbătorit recent aniversarea a 75 de ani de existenţă.

În ceea ce priveşte vizita mea, am avut o documentare bogată în informaţii inedite şi experienţe foarte interesante pe care le voi relata în curând pe larg. Pentru toate acestea ţin să mulţumesc Fundaţiei Heydar Aliyev, care m-a invitat şi m-a găzduit cu o perfectă