Dar ca să revenim la capodopera lui Moličre, aş spune că nimic nou sub soare în privinţa acestei interpretări, care, de la interzicerea piesei de către biserică în vremea autorului Moličre şi până la ridicarea la rang de religie de stat, tartufismul a ajuns aproape un manifest al luptei împotriva imposturii. (Ce temă actuală!) Iar ideea lui Alexandru Tocilescu de a uni peste timp cele două piese – masterul clasic şi replica lui Bulgakov din Cabala bigoţilor –, ca şi interpretarea extremă dată de Ariane Mnouchkine în montarea de la Théâtre du Soleil, când, în plină mişcare de ascensiune a fundamentalismului, a jucat piesa în costumaţie musulmană, sunt excepţiile care întăresc regula în privinţa forţei de impact a piesei lui Moličre.

Nimic din toate acestea însă în spectacolul de la Teatrul Naţional în regia americanizatului Andrei Belgrader, care a aplicat aici o reţetă de succes învăţată pe Broadway. A rezultat o reprezentaţie jovială, plină de nerv şi umor, ce-i drept, care nu cred că nu-şi îndeplineşte scopul, fiindcă, la urma urmelor, de tertipurile falsului cucernic putem şi râde, ca şi de naivitatea unui păcălit ca Orgon, în casa căruia se aciuează. (Nici Moličre n-a vrut altceva, chiar dacă a curs multă cerneală pe tema tristeţii sale vesele.)

Când în fruntea distribuţiei e un actor ca Horaţiu Mălăele însă, un cappo comico irefutabil, dar şi un actor subtil cu multe feţe şi meşteşuguri, e adevărat că te aştepţi şi la altceva. În spectacolul lui Belgrader, cu balete şi muzici de toate felurile, importantă e însă veselia şi buna dispoziţie, iar Mălăele se conformează oferind un recital pe măsura faimei şi talentului său. Pe Tartuffe îl are la degetul mic, aşa candriu cum pare el să fie în această misiune paşnică (înşelătorie cu faţă umană), cu un firesc al disimulării care la Mălăele e nativă, invocându-l pe Dumnezeu din toate poziţiile fără urmă d