„Going the Distance“ e când modern şi amuzant, când expirat şi zaharisit, când isteţ şi verosimil, când pueril şi implauzibil. Ai nevoie de câteva „esenţiale“ ca să faci să funcţioneze o relaţie la distanţă: bani, încredere şi un handsfree (n-ai vrea să fii incomodat de mobil în vârtejul pasiunii virtuale)...

E straniu că, în filmul de faţă, regizoarea Nanette Burstein (până acum, o excelentă documentaristă), în ciuda faptului că încearcă să injecteze o doză de realitate, îşi pune personajele să descopere sexul prin telefon cam pe la trei sferturi din film...

Come on! Poate că aş fi „cumpărat" scenariul, dacă ar fi fost scris acum vreo 30 de ani... Şi atunci când se întâmplă, ei folosesc receptoare fixe, mari cât nişte cărămizi... În epoca webcam-ului! Referinţele la criză, la moartea presei şi a muzicii pop nu prea ţin: el e vânător de talente pentru o companie de discuri şi îi plânge de milă unei trupe bune, pe care nimeni nu vrea s-o publice, de parcă nu s-ar fi inventat My Space-ul sau Facebook-ul; ea face practică la un cotidian al cărei redactor-şef corectează articolele internilor cu pixul.

Aşa da şi aşa nu

Ai senzaţia că urmăreşti un film cu hipsteri de pe la începutul anilor '90 (pe atunci li se zicea Generaţia X). „Going the Distance" e când modern şi amuzant, când expirat şi zaharisit, când isteţ şi verosimil, când pueril şi implauzibil. O experienţă frustrantă: dărâmă un clişeu şi apoi întăreşte un altul.

La plusuri: protagonista nu e carieristă disperată, neîmplinită pentru că nu are un bărbat în viaţa ei; pe iubiţi nu-i despart coincidenţe şi malentendu-urile căznite, ci doar distanţa. La minusuri: personajele secundare fac parte din arhicunoscuta galerie a loserilor excentrici, mereu în călduri, şi a însurăţeilor patetici şi nevrotici; cu toţii sunt device-uri de stârnit râsul, niciunul nu pare a avea o viaţă a lui. C