Filmele realizate de Slavomir Popovici, un important regizor român de documentare, depăşesc cadrul realismului, intrând în sfera eseului cinematografic şi a filmului meditativ care se foloseşte de tehnica documentarului pentru a reflecta asupra unor teme filosofice esenţiale.

Născut în 1930 în Vârşeţ, Iugoslavia, Slavomir Popovici pleacă la 17 ani spre România şi se înscrie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. Între 1951 şi 1956 este student al secţiei de regie. Imediat după absolvire, se angajează regizor la Studioul de Film Documentar „Alexandru Sahia", unde realizează filme precum „Uzina" (1963), „Romanţe aspre" (1965), „Soarele negru" (1968), „Semne - ciclu etnografic" (1970-1971), „Letopiseţul lui Hrib" (1973), „Bun ca ziua" (1974) sau „Victime şi vinovaţi". Aproape toate peliculele sale au fost parţial cenzurate, autorul acceptând compromisuri în privinţa formei finale.

„Uzina" era un eseu cinematografic despre activitatea la Uzina „1 Mai" din Ploieşti. Autorul urmăreşte, în paralel, schimbările provocate în viaţa socială a muncitorilor de la apariţia uzinei şi-şi ilustrează discursul cu metafore şi paralelisme neaşteptate. În „Romanţe aspre", Popovici făcea istoria locomotivei, ajungând să mediteze astfel la trecerea timpului. „Soarele negru" este, probabil, filmul în care se simte cel mai pregnant amprenta regizorului. Pornind de la imagini ce înfăţişează broderii medievale româneşti, artistul realizează un poem cinematografic despre scurgerea timpului.

Împreună cu colegii săi de la Studiourile Sahia - Erich Nussbaum şi Catrinel Oproiu - , Popovici a scris un manifest al filmului documentar, în care autorii se angajau să facă filme cu mijloace moderne. Regizorul a murit la numai 53 de ani, în 1983, lăsându-şi neterminat ultimul film, „Nuntă pe Valea Caraşovei".