Cu fiecare descoperire arheologică, Amathus s-a schimbat, a câştigat şi a pierdut, a fost un centru al lumii, s-a retras la periferie; liman pentru navigatori şi pelerini, leagăn al unei civilizaţii autohtone3 şi al unei limbi rămase nedescifrate – a fost întâiul dintre primi: oraşul care şi-ar fi extras esenţa din cel mai adânc şi pur izvor al insulei, într-o creştere naturală, de dinainte de venirea oricărui străin. Un oraş aproape mitic, ai cărui locuitori s-ar fi format embrionar din piatră, din cupru, din elementele primordiale, un loc al genezei. Dar aşa o plăsmuire nu a rezistat. Atraşi de vâna de cupru care era dusă până în Mesopotamia, peste aşezare şi insulă au venit în valuri amestecate, întrepătrunzându-se, hitiţi, egipteni, egeeni şi ahei4, ultimii fugiţi din Pelopones după distrugerea marilor centre miceniene. Şi, ca şi cum aceste populaţii ar fi înecat insula, începe „epoca întunecată“, ca o retragere într-o somnolenţă primordială, după care reapare un nou Amathus – colonie feniciană, o prelungire a modului de viaţă profund şi vechi al orientului. Oraşele matcă erau ridicate fie pe promontorii abrupte deasupra mării, ca la Byblos, fie pe mici insule care străjuiau coasta. Amathus e replica perfectă a acestora. Dunele de nisip se înalţă ca un stăvilar

în faţa mării, un mic golf folosea drept port natural, lângă care s-a extins unul artificial, acoperit azi în întregime de apă5.

Reînălţat, Amathus devine un punct cardinal, un reper pentru stabilirea momentului solstiţiului de vară şi, odată cu acesta, al coborârii în infern a lui Adonis / Tammuz, fiu al oraşului, jelit şi devorat de pasiunea zeiţelor dominatoare ale fecundităţii şi regatului celor morţi. Pe cât de mult se ridica oraşul şi noul palat era urcat pe terase artificiale, ca să devină un promontoriu deasupra mării, la fel ca oraşul-mamă fenician, pe atât de mult se adâncea miste