Aceea a imposibilei comunicări reale. Pe domnul Raicu „îl văd“ cel mai des împreună cu soţia lui, Sonia. Cu ţigara între degetele mâinii drepte, gesticulează împrăştiind scrumul, iar fruntea înaltă, prelungită de calviţie, i se înroşeşte pe măsură ce sticlele se golesc. Îi aud vocea cu timbru subţiratic, calmă şi adesea ironică în discuţiile lejere, reţinută până la şoaptă când e vorba despre lucruri serioase şi când prietenii zgomotoşi şi volubili tac deodată ca să-l asculte. Căci, chiar înainte de a-l cunoaşte, auzisem cum aceşti prieteni – Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu – îl citau mereu, cu o afecţiune şi o admiraţie pe care, la vârsta lor tânără şi rebelă de atunci, n-o aveau pentru altcineva. Abia acum îmi dau seama, după zeci de ani petrecuţi în dificila lume literară, că eu una n-am auzit pe nimeni, niciodată, să-l vorbească de rău pe Lucian Raicu. Nu ştiu ce din fiinţa lui îl făcea incompatibil cu invidiile, flateriile ipocrite, promiscuitatea, vanităţile debordante. Până şi prostia agresivă ricoşa de umorul lui subţire. Avea darul de a se apropia de cei ce iubeau literatura şi care se ataşau de el fiindcă le deschidea nebănuite „căi de acces“. Inteligenţa pătrunzătoare a domnului Raicu nu era niciodată tiranică, lăsa lor dialogului şi schimbului de păreri, ştia să asculte şi, mai ales, să se bucure, să se entuziasmeze de reuşitele altora. „I-a plăcut lui Raicu“ – suna ca un certificat de valoare în mica noastră lume.

Păstrez în memorie multe „filme“ cu el în rol central, în redacţie şi în afara ei, dar am să povestesc aici o scenă care m-a marcat. Eram în primii mei ani de corectoare la România literară, iar domnul Raicu, ale cărui cronici le citeam din liceu, mă intimida. Mi se părea mai curând bătrân, deşi abia împlinise 40 de ani. Tocmai îi apăruse Gogol sau fantasticul banalităţii – o carte năucitoare pentru prejudecăţile c