Iată-l pe Emil Boc: considerat mediocru, dar onest şi muncitor, văzut multă vreme drept un ministru (în sensul iniţial) al preşedintelui Băsescu, Boc a arătat, cu ocazia recentei remanieri, că nu mai înţelege funcţia de prim-ministru ca pe un serviciu adus binelui public, ci ca pe o putere autonomă. El nu se mai află în slujba nici a suveranului ceea ce nu era nici cazul să o fi făcut , nici a binelui public ceea ce e îngrijorător. I s-a cerut din mai multe locuri, inclusiv din interiorul partidului (cu încurajări prezidenţiale), să demisioneze. Existau motive. Cabinetul are cea mai mică popularitate avută vreodată de vreun guvern, din 1990; încă nu se întrevede vreo încheiere a crizei economice; măsurile de austeritate lovesc dur în nivelul de viaţă al populaţiei.
Desigur, n-ar fi drept să nu recunoaştem că multe dintre necazurile noastre nu i se pot imputa lui Emil Boc, ci fie crizei internaţionale, fie Guvernului Tăriceanu, fie chiar filosofiei economice impuse de FMI. Din păcate, marja de manevră a oricărui guvern român în acest moment e mică, iar ideea că guvernul e responsabil de toate relele este falsă, cu siguranţă. Emil Boc trebuia să danseze pe figuri impuse, adevărat. Dar la fel de adevărat este că a dansat stângaci la culme. Cum de a fost posibil, de pildă, ca el să permită celor doi miniştri Vlădescu şi Şeitan să producă acea neroadă ordonanţă privitoare la plata asigurărilor celor cu drepturi de autor, care condamna orice asemenea ins la depunerea a câte trei declaraţii lunare?
A fost nevoie să fie daţi afară cei doi, pentru ca să se constate că plătitorul drepturilor poate să reţină el sumele datorate, aşa cum se procedează, de altminteri, pentru orice salariat. Veţi spune că cei doi au fost remaniaţi. Da, dar premierul a semnat ordonanţa, în loc să-i trimită la plimbare imediat pe neaveniţi. O astfel de semnătură şi c