Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă.

Se desfăşura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula şi fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai ţin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reuşise performanţa şi de admiraţie pentru el pe ceilalţi.

Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de şiruri de scene identice la care am fost de faţă, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulţi adulţi nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu ştie, nu îşi dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Şi, atunci, îl poate minţi spre binele lui, al copilului.

În scena trăită de mine, adulţii ştiau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, aşa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul şi varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulţilor, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieţi un copil de patru ani şi că