La o recentă reuniune a Ziarului Financiar despre asigurarea obligatorie a locuinţelor, Sever Georgescu, unul din cei mai cunoscuţi experţi în cutremure din România, a spus că statisticile reale arată că în 1977 cutremurul din martie a produs daune de 20% din PIB.

Nu se cunoaşte cât a fost în realitate PIB în în acel an, dar ce este cert este că situaţia a permis statului de atunci să facă împrumuri de la Banca Mondială de câteva sute de milioane de euro, altfel greu de obţinut.

Banii nu au fost însă utilizaţi pentru consolidarea clădirilor, ci pentru investiţii industriale. Astfel s-ar explica de ce o mare parte din clădirile avariate atunci nu au fost consolidate, afirmă inginerul Sever Georgescu.

Ce este interesant însă în aceste amintiri, desigur neplăcute, este că dacă ajungem la situaţia de astăzi, România a ajuns să fie nevoită să facă un împrumut de aproape 20% din PIB, adică împrumutul de 20 mld. euro de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană din martie 2009, fără să fi avut un cutremur.

Astfel de evaluări retrospective ca a d-lui Georgescu ridică o întrebare la care nu a fost până acum dat un răspuns satisfăcător: cum a ajuns această ţară să facă un credit de 20 miliarde de euro într-o perioadă de pace, după nouă ani de creştere economică consecutivă şi fără nicio calamitate?

Abia acum, prin această perspectivă istorică, poate fi evaluat cu adevărat dramatismul situaţiei: 20 miliarde de euro pentru ce? Ce pagube au fost? Sau poate au fost proiecte de dezvoltare în energie, hidrocentrale, universităţi, centre de cercetare, infrastructură, vreun oraş plutitor pe Marea Neagră?

Nimic din toate acestea. Şi totuşi, ni se spune de fiecare dată, doct, de undeva de sus, că era necesar, că trebuia să se facă, că altfel s-ar fi rupt economia.

Mulţi dintre oficiali răspund acum, dacă sunt întrebaţi despre cât de bune