În insula din nordul Mării Ionice, sfinţii creştini şi spiritul ortodox coabitează pitoresc cu miturile Greciei păgâne. Prima dată am ajuns în Corfu datorită lui Lawrence Durrell, unul dintre prozatorii mei britanici preferaţi.

Am ajuns cu gândul, citind „Prospero's Cell", o carte minunată. De n-ar fi fost ea, acest petic de uscat dintre Grecia continentală şi Italia ar fi rămas doar o insulă printre altele. Numai că am plonjat, acum vreo 10 ani, graţie fabulosului "ghid" literar al lui Durrell, în „locul în care începe cu adevărat albastrul, între Calabria şi Corfu".

Dar asta e literatură. Percepţia mea livrescă, mediată de spiritul britanicului sedus şi neabandonat de spiritual mediteranean, s-a estompat mult când am ajuns a doua oară în Corfu. Şi atunci, frumuseţea păgână zărită prin ochii lui Durrell a pălit în faţa frumuseţii creştine descoperite la faţa locului, în insula măslinilor, a golfurilor, a peşterilor albastre, a icoanelor făcătoare de minuni şi a legendelor cu păgâni şi sfinţi creştini. S-a întâmplat la început de toamnă, a doua oară când am ajuns, după un drum de aproape o zi cu maşina, în Paleokastritsa.

E vorba de un sătuc pe care mulţi îl numesc „staţiune", deşi nu pricep de ce, pentru că n-are nimic comercial, cu excepţia kitsch-urilor internaţionalizate care tronează în buticurile din apropierea golfurilor în care se face plajă.

Opincile Sfântului Spiridon şi corabia împietrită

La 20 de kilometri de pitorescul Kerkyria, cum îi spun grecii oraşului Corfu, stă Paleokastritsa. Marea transparentă în care s-a născut cu adevărat albastrul, cum scria Durrell, dealurile şi povârnişurile, pline de cactuşi înfloriţi, doldora de fructe, de arbori de kumquat (o specie de portocal care creşte, zice-se, numai aici şi în Sicilia) şi leandri sunt paradisul pe Pământ. Plajele sunt în golfuri micuţe şi liniştite, iar