De vreo trei ani de zile vedem cum autorităţile din ţările industrializate se luptă cu înspăimântătoarea criză. Nu au făcut nimic ca să o prevină. Acum au aroganţa de a crede că o pot contracara. Cu aceleaşi mijloace cu care au declanşat-o! Găurile căscate de datoriile în exces sunt umplute... cu alte găuri, ale altor datorii. În special din zona publică. Pentru că altminteri, din zona privată, cine ar fi într-atât de nebun pentru a cotiza la găurile negre din sistemul bancar.

Lupta contra crizei a devenit subiect de campanie electorală pretutindeni în lume, când de fapt acest obiectiv poate fi pe cât de nerealist, pe atât de îndoielnic. Pentru că însăşi criza reprezintă o formă de luptă... a pieţei împotriva propriilor ei excese din trecut. Prin urmare, dacă este vorba de însănătoşirea economiei, nu e leac mai bun decât criza. Implozia creditului, contracţia masei monetare fabricate în exces, falimentul băncilor comerciale care au creat această mizerie, executarea debitorilor insolvabili, devalorizarea activelor, deflaţia pentru categoriile de produse şi servicii care au beneficiat de creşteri de preţuri nemeritate, diminuarea ponderii sectoarelor inflamate, dispariţia companiilor ineficiente, achitarea datoriilor, reluarea economisirii. Sunt fenomene pe care ar trebui să le vedem la cu totul altă scară pentru a putea spera la o reluare a unei creşteri sănătoase.

Realitatea este aceea că excesele escaladate la finele unei perioade de peste 50 de ani de expansiune a creditului nu pot fi reparate în doar câţiva ani. În orice caz, nu cu alte datorii. Acestei tendinţe naturale a pieţei de implozie a creditului i se opun deopotrivă establishment politic, bănci centrale, dar şi fel de fel de alţi actori economici (în special din domeniul financiar-bancar) care nu vor să îşi asume răspunderea deciziilor greşite (uneori oneroase) şi speră la o disipare