Cînd domnul acela cu căciulă de miel (al cărui nume nu poate fi pronunţat pentru că, între timp, a devenit marcă înregistrată) a fugit cu elicopterul, nu aveam decît zece ani. Fusesem doar de două ori la teatru, o dată la Ţăndărică şi o dată la Creangă, în ieşirile voluntar-obligatorii cu clasa. În rest, teatru însemna pentru mine programul distractiv de la Album Duminical şi cel de la Revelioane, de la televizor. (Apropo, aţi observat că programele distractive sînt exact la fel – aceiaşi oameni, aceleaşi texte, aceleaşi poante – ca cele de pe vremea împuşcatului?) Şi mai era, desigur, Scrisoarea pierdută a lui Ciulei, varianta TV, pe care, asemenea tuturor celor trecuţi acum de 30 de ani, am văzut-o de zeci de ori. Şi înainte, şi după.
DE ACELASI AUTOR O coadă de motan nespălat Jurnal (la 30 de ani) Prin clasa a II-a, cînd doamnei directoare i s-a trasat sarcină să scoată cît mai mulţi copii la teatru, la spectacolul care urma să aibă loc a doua zi, familia mea avea o mare problemă. Mai erau cîteva zile pînă la chenzină. Părinţii tocmai deciseseră să nu îmi reînnoiască abonamentul voluntar-obligatoriu la Universul copiilor, pentru că, după ce mă uitam zece minute la poze, revista ajungea instantaneu la coş. Trebuia să strîngem bani de maşină. Şi tata tocmai găsise pe cineva care îi putea „face rost“ de Pepsi. O navetă întreagă. Şi trebuia să găsească urgent bani pentru asta. Aşa că, după-amiaza, cînd am ajuns acasă, după o foarte scurtă „dezbatere“, am fost pus în faţa unei alegeri dificile: Pepsi sau teatru?
Ştiu exact cît era un bilet la film (la Favorit), ştiu şi cît era un bilet la meci (la Steaua), dar la teatru nu ştiu cît costa. Nu cred că era foarte mult, dar în perspectiva unei întregi lăzi de Pepsi, fiecare leu conta. Şi mai erau cîteva zile pînă la chenzină.
Nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci (poate faptul că Pepsi mai băusem, d
