- Radu PENCIULESCU în dialog cu George BANU -
În ce măsură parcursul vieţii tale de om de teatru a fost marcat de evoluţia politică a ţării între debutul de regizor la sfîrşitul anilor ’50 şi plecarea din anul 1973?
Nu pot stabili o legătură directă cu climatul politic, cu toate că, fără îndoială, ea a existat. Am venit la Oradea cu colegii mei, continuînd astfel viaţa de camaraderie din facultate, dar beneficiind şi de faptul că eram invitaţi acolo pentru a crea noul teatru românesc, ce trebuia să instaureze un echilibru cu cel maghiar deja existent. Era un gest politic, dar noi ne simţeam ca în vilegiatură. Cei care au plecat în grup s-au apărat mai bine – a fost şi cazul lui Valeriu Moisescu la Galaţi. Apartenenţa la un grup ne-a salvat. Apoi am acceptat invitaţia lui Vlad Mugur de a mă duce la Craiova, unde el a reunit ceea ce s-a numit „generaţia de aur“. Din cauza dezinteresului ce l-au avut autorităţile pentru condiţiile noastre de viaţă, după un an am revenit la Oradea, unde am semnat primul mare succes – Ciocîrlia de Anouilh, text tradus de Valentin Lipatti.
În Orizonturi roşii, generalul Pacepa îl prezintă ca avînd statutul de general-adjunct de Securitate.
Poate că el era la curent cu o „deschidere“ care se pregătea. După Oradea, am venit la Bucureşti la fostul teatru „Nottara“, care-şi pierduse orice audienţă – se jucau spectacole cu şase oameni în sală. În 1963 s-a decis reformarea lui, prin divizarea în două echipe. Pe de o parte, era Teatrul de Copii şi Tineret condus de Ion Lucian, şi pe de altă parte, o altă echipă a cărei răspundere îmi revenea. Am propus un nume, „Teatrul Mic“, pentru care a trebuit să mă lupt, căci autorităţile îl interpretau ca o devalorizare… Mai tîrziu îmi va folosi, căci ele vor sfîrşi prin a-l considera ca fiind „mic“ şi nu-l vor transforma în ţintă centrală de supraveghere. Era un teatru nou, mai
