Am aşteptat cam 18 ani să văd un concert Guns’N’Roses, cam de pe vremea în care mi-am distrus perechea de blugi „buni”, scriind cu carioca pe un crac Axl Rose, iar pe altul Guns’N’Roses, pentru ca apoi sa pierd nouă nopţi, să cos cu aţă maro şi albă pe deasupra scrisului. Deh, aşa arăta pe atunci goana după originalitate. Arsenalul de fan era completat de o casetă (Appetite for destruction ) obosită să tot fie rumegată de Pawasonicul meu, ocaziile în care prindeam “Welcome to the jungle” de la Super Channel, un poster din Popcorn şi câteva abţibilduri, parcă Bravo se chemau. Mai târziu, în liceu, am avut şi tricou, dar vremurile se schimbau deja. E, cu toate amintirile acestea – plus altele, cum ar fi Ana Dobre, colega care m-a împăcat cu un sărut, când eram ameninţat cu exmatricularea pe motiv de absenţe nemotivate- am fost la concertul aşa-zisului GNR de la Bucureşti.

Ca o primă impresie a serii, ţin să mulţumesc organizatorilor, D&D East Entertaiment, că nu am stat mai mult de trei sferturi de ceas aşteptând să intru în incinta Romexpo, i-am auzit pe alţii că se plângeau că pierdut o oră şi jumătate, în timp ce bigieşii nu puteau să ofere o explicaţie logică de ce sunt ţinuţi oamenii să se uite ca viţeii la poarta nouă. Apoi, fiind un muritor de rând, cu bilet la “Normal Circle”, vreau să-mi exprim încă o dată gratitudinea faţă de D&D East Entertaiment, şi cred că mie mi se alătură vreo 20.000 de oameni, că nu ne-au lăsat să vedem că pe scenă e un saltimbanc cu joben, cercel şi ţigară în buză, care încerca să-l imite pe Slash. Deci, încă o dată mii de mulţumiri, scena aceea pitică, pe care nu o vedeau decât cei din primele rânduri –şi poate cei de la VIP, şi-a meritat toţi banii cheltuiţi în spiritul crizei mondiale, cu multă zgârcenie, adică; la fel şi ecranele pe care se proiecta concertul, de cât au fost de 14 sau de 15 inch?. Nu în ultimul rând,