Mă aflu într-una din puţinele situaţii din viaţa unui jurnalist în care sunt obligată să vorbesc la persoana întâi. Nu am nici un motiv să mă bucur, ba chiar am toate motivele din lume să plâng în hohote. Ceea ce şi fac acum, când scriu aceste rânduri. Mi s-a acordat tristul privilegiu de a fi, ca jurnalist, un fel de purtător de cuvânt post mortem al unui mare actor român: Horia Şerbănescu. O onorantă, dar tristă misiune pe care, cu inima strânsă, încerc s-o duc până la capăt...
Ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, la lansarea filmului "Telegrame" pe DVD. M-am dus direct la Horia Şerbănescu, din dorinţa de a cunoaşte în carne şi oase vocea de la "Ora veselă" a copilăriei mele. M-am prezentat, iar el mi-a spus: "Vai, de când îmi doream să vă cunosc!". M-am blocat. Cum, Horia Şerbănescu să mă cunoască pe mine? Parcă era viceversa... Mi-a zâmbit generos, mi-a luat mâna între mâinile sale, a strâns-o lângă inima sa şi a continuat: "Vă urmăresc la gazetă. Îmi place tare mult ceea ce faceţi, vă mulţumesc". Se referea la contribuţia mea la realizarea Ediţiilor de Colecţie...
De atunci l-am vizitat de câte ori aveam nevoie de evocarea unei personalităţi pentru realizarea Ediţiilor de Colecţie editate de Jurnalul Naţional. Mă aştepta întotdeauna cu o cafeluţă, cu prăjituri şi cu materialul pregătit. S-a îngrijit în permanenţă de amintirea foştilor săi colegi de scenă. Îi evoca prieteneşte, ştia să-i pună în valoare, ca un jurnalist de meserie. Mi-a devenit tare drag. Anul trecut mi-a înmânat nişte foi scrise şi poze din cariera sa... Toate aveau explicaţie pe spate, cu detalii tehnice: din ce an erau realizate, cine apărea lângă el etc... De data aceasta, Horia Şerbănescu se ocupa de propriul ferpar. M-a înduioşat până la lacrimi. Mi-a oferit un plic cu un timbru din seria "Actori români celebri - Horia Şerbănescu".
Pe plic scria, pentru mi
