Politica arătătorului, aşa cum îmi place să numesc tendinţa politicienilor de a arăta cu degetul spre cei ce nu împărtăşesc ideile partidului mamă, s-a extins. Ca o tumoare malignă, a ocupat şi ultima doză de bun simţ şi de coerenţă politică. Respectabilii noştri politicieni nu numai că nu-şi respectă colegii de opoziţie, dar, mai nou, aruncă noroi în faţa celor care, nu de mult, erau spuma organismelor din care făceau parte. Motivul trădării este des invocat atunci când se doreşte decredibilizarea fostului „coleg de bancă"... parlamentară. Să ne amintim de episodul PLD şi de amărăciunea înghiţită, cu greu, de liberalii jefuiţi la nivelul resurselor umane de Traian Basescu. Gustul puterii a dezbinat şi Partidul Social Democrat, la fel, părăsit de câteva „jitii trădătoare". Mitul lui Iuda se propagă pe scena politicii româneşti în fel şi chip, numai că, de această dată, cel ce trădează nu se căieste pentru decizia luată ci... îşi investeste cei 30 de arginţi în afaceri cu statul. De curând, mitul vinovatului a luat prim planul politichiei carpato-danubiano-pontice. Până mai ieri, un savant, un geniu într-ale finanţelor - azi un nimeni , un mincinos (... un om care ascunde starea de fapt, adevărul), un ilustru incompetent. Toate adjectivele îi conturează portretul lui Sebastian Vlădescu, fostul ministru al Finanţelor, şi pot fi decupate din discursul primului ministru Emil Boc. Dacă lupta pe ciolan învelită în sentimente de frustrare a partidelor trădate o înteleg, ei bine, politica arătătorului mi se pare de-a dreptul puerilă. Unui premier nu-i stă bine să arate cu degetul şi nici să îşi pună mâna în şold la colţul Palatului Victoria. Românilor nu le pasă dacă vinovatul pentru înjumătăţirea veniturilor se numeşte Vlădescu, Boc, Tăriceanu sau chiar Vîntu. Nu au nevoie de personalizarea crizei economice pentru a găsi, la rândul lor, cauzele traiului greu pe care-l