Onorat „aughitoriu”,

Citeam azi “Un pedagog de şcoală nouă” şi nu mi-a rămas decât să mă întristez la cât de profund actuale sunt situaţiile prezentate în schiţa cu pricina. Nu-mi vine să cred când văd că de peste tot, din toate domeniile, dau năvală infirmi gramatical. Nu mai contează că unele noţiuni ţin de elementarul limbii noastre, comoară pe moşie revărsată mai demult, ideea e că insuficienţa în materia scrisului corect îşi face zgomotos de cap.

S-a întâmplat de multe ori să dau peste mailuri imposibil de citit, să izbucnesc în mirare mai ales când acestea veneau de la persoane cu presupusă prestanţă în societate, avocaţi, oameni de afaceri, învăţătoare, profesori, oameni politici, câte şi mai câte şi deloc mărunte, cu ceva ani de studiu la CV, dar se pare că nici asta nu mai valorează nimic în România de azi. Ca să nu mai zic de anunţuri de recrutare în care se cere cunoaştere temeinică a limbii române, dar ele parcă sunt redactate de cineva în suferinţă cu pregătirea minimă în acest domeniu.

Am trecut cu vederea o dată, de două ori, mă gândeam că e prea mult să pretind pluralul ciocolate în loc de ciocolăţi, chibrituri în loc de chibrite, plase în loc de plăşi, extrem de ieşit din comun mi-ar plăcea în loc de mi-ar place, cunoştinţe în loc de cunoştiinţe, ca să nu zic că de-a dreptul ieşit din comun de pretenţios boschete în loc de boscheţi, remarce în loc de remarci. Când ajung, însă, la inflaţie de agramatisme de genul: mai bine vi, fi, scri, şti decât vii, fii, scrii, ştii (bineînţeles în cazurile în care se cere prezenţa a doi “i”), sau noştrii substitut pentru noştri , vre-o/vre-un în loc de vreo, vreun, ce să mai pomenesc de abea când corect e abia, sau vin-o în loc de vino, lua-şi (examenul) în loc de luaşi (examenul), a-ţi (stat) în loc de aţi (stat), îmi vine să-i declar pe toţi activiştii acestui specimen de incultură în caranti