Acum vreo patru săptămâni stabilisem că, în 25 septembrie, mă duc să curăţ Clujul de gunoaie. Şi asta pentru că avea loc acţiunea aia de care cu siguranţă aţi auzit - Let’s do it, România!, şi nu pentru că aveam eu aşa, un impuls extraordinar, de a aduna singură resturile altora de pe jos. Dacă tot m-a chemat o prietenă la eveniment, mă gândeam că voi îmbina utilul cu plăcutul şi voi primi, poate, un punct roşu Acolo, Sus.
Doar că m-am răzgândit. Mi-am dat seama că de fapt, în străfundurile mele, nu am nici cel mai mic chef să strâng de pe jos mizeriile aruncate de alţii. Că, pe lângă că mi-e scârbă să o fac, mă şi enervează ideea în sine. De ce naiba aş face asta? De ce aş face eu munca firmelor de salubritate, administraţilor locale sau clujenilor nesimţiţi cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de cei de lângă ei sau de mediul înconjurător?
Pentru a avea o ţară curată? Hai să fim serioşi. Într-o lună, dacă mai e vreme frumoasă, sau cel târziu în primăvară, mizeria e la loc. Pentru a da o lecţie cuiva? Ei, nu mai spune! Aceia care îşi lasă gunoiul în poiană sau la marginea drumului sunt cei care claxonează la nunţi, care scuipă pe trotuare, care înjură cu voce tare în public, care nu dau locul bătrânilor în autobuz, care îşi parchează maşina ocupând tot trotuarul, care nu-şi închid telefoanele la cinema, care pun muzica la maxim în maşini, restaurante şi acasă, care îşi aruncă tampoanele folosite lângă toaletă, nu în gunoi, şi altele de acest gen.
Oameni ca ăştia nu o să înveţe niciodată nimic. Dacă nu s-au deprins în 20 de ani să fie civilizaţi, nu or să fie nici de acum înainte. Sunt o cauză pierdută, iar eu nu am apetenţă să lupt pentru cauzele pierdute. În plus, m-am săturat până peste cap de valul ăsta de ecologizare care a lovit ţara şi de asociaţiile de tot felul care îl promovează pe bani grei. Mai nou, nu eşti “trendy” dacă nu cure