Ideea că romii sunt nomazi prin definiţie a prins rădăcini adânci - senzaţia mea e că în vestul Europei începe să fie luată ca un adevăr de la sine înţeles. E greşit, întrucât ce e valabil pentru romii sinti din Italia, romii voyagers din Franţa sau romii travelers din Marea Britanie, care locuiesc în rulote şi se mişcă pe trasee anume, nu e automat valabil pentru romii din România, pe care comunismul i-a sedentarizat cu forţa - şi sedentari au rămas: nu numai că au case, dar vor să construiască altele pentru copiii lor. De asemenea, cei care ocupă ilegal imobilele nelocuite nu o fac din cauza impulsului ancestral de nomad, ci din cauza sărăciei; nu am auzit până acum de vreun rom care să-şi ceară evacuarea. Să lăsăm metafizica „sufletului rom", puţină sociologie nu strică niciodată.

În ce priveşte plecatul afară, raţiunile sunt strict economice, similare cu cele ale majoritarilor români: „sezonierii" nu strâng bani ca să-şi cumpere rulote mai performante, ci pentru a-şi face o casă mai mare în România (sau pentru a mai cumpăra una pentru odrasle), iar „emigranţii" din campurile de rulote sunt atraşi de viaţa mai uşoară din statul de adopţie: e mai bine să fii sărac în Franţa decât în România. Când, în anii ʹ90, în perioada graniţelor închise, elitele rome au susţinut ideea nomadismului rom („identităţii transnaţionale"), au făcut-o în ideea de a obţine libertate de mişcare pentru oamenii lor. Integrarea României în UE a schimbat însă lucrurile. La ora actuală, cel mai cunoscut activist rom, Nicolae Gheorghe, a renunţat la ideea „poporului fără stat". Pe lângă faptul că e falsă, ideea nomadismului nu aduce nici un avantaj romilor din România. Ea foloseşte statului român, care se poate spăla în felul acesta pe mâini de problemă, şi statelor ca Franţa sau Italia, care au găsit astfel o raţiune confortabilă pentru a le conserva romilor statutul de „musafiri" ş