- în loc de post-scriptum -
Se numeşte Geanina Vasilache, de meserie pietrar. Un om al timpului său despre care dă seamă atît din sînul breslei, avînd atuul specialistului, cît şi păstrînd distanţa necesară pentru a formula cu pertinenţă un punct de vedere lucid şi argumentat critic asupra „epocii“. O mărturie care vine să completeze un profil răzleţ de meşteşugar din interbelic (v. „Meşterul român şi instalatorul polonez“, în Dilema veche, nr. 320, 1-7 aprilie 2010). Sau, dimpotrivă, să-i opună replica dură a contemporaneităţii. În ambele cazuri, beneficiul revine istoriografiei. O mărturie-document. (R.M.)
Cum e meseria de pietrar, vă place? E o tradiţie în familie sau, pur şi simplu, aţi făcut dumneavoastră începutul?
E o tradiţie. Primul care a început a fost un unchi de-al meu, care l-a cooptat în meserie pe tata. Se făceau piese pentru Casa Poporului... Asta era prin anii ’80…
Da, ’85, ’86, ’87 cam aşa... Tata era constructor de biserici. Cînd a ajuns în Bucureşti, a vizitat şantierul Teatrului Naţional, l-a fascinat sculptura în marmură. Pietrarul e cel care pune marmura pe pereţi, pe jos, pardoseli, trepte şi glafuri. Tata a început munca la Vitan la coloane pentru Casa Poporului. Foarte multă marmură, dar foarte multă risipă. Nu erau făcute machete...
Practic aţi fost cooptată şi aţi lucrat la Casa Poporului?
Da, am lucrat în Casa Poporului, am lucrat în Cotroceni, la staţiile de metrou Aurel Vlaicu, Victoriei, Unirii 2, Universitate, Aviatorilor, Piaţa Romană. La Aviatorilor ajunsesem să am echipă numai de detaşaţi din toate colţurile ţării.
Erau oameni de specialitate?
Nu, erau obligaţi să vină să lucreze acolo. Erau croitori, zugravi, pantofari, n-aveau absolut nici o legătură cu marmura. Cum vă descurcaţi, în special ca femeie, nu era simplu să ţineţi în mînă toată afacerea...
Asta era starea de sp
