Cine ar fi zis că Turcia va avea o constituţie mai aproape de gustul şi principiile europene, tocmai la iniţiativa unui partid şi a unui om cu un trecut de activism islamic? AKP – Partidul Justiţie şi Dezvoltare – este urmaşul unei formaţiuni cu declarată agendă politică islamică – Partidul Virtuţii, scos în afara legii. Din rămăşiţele Partidului Virtuţii, Recep Tayyp Erdogan a format AKP şi s-a transformat, mult prea peste noapte spun unele voci în Turcia, într-un pro-european convins, după ce în anii ’90 declara: „punctul meu de referinţă este Islamul, dacă nu pot să vorbesc despre asta, ce rost mai are să trăiesc?“.

Între timp discursul lui s-a nuanţat, a pledat pentru democraţie în convieţuire cu Islamul, şi a dat asigurări că nu amestecă politica şi religia. Asigurări care nu au mai convins atunci cînd, de exemplu, a susţinut un proiect de lege pentru incriminarea adulterului, care i-a atras furia declarată a cercurilor feministe turce şi a determinat o dezbatere publică aprinsă care l-a făcut pe Erdogan să dea înapoi, nu înainte să ofere muniţie opozanţilor săi. Opozanţi de toate culorile, naţionalişti, kemalişti, secularişti conservatori care nu încetează să avertizeze că mai devreme sau mai tîrziu, adevărata faţă islamică a lui Erdogan şi a AKP va ieşi la iveală. De la începutul anilor 2000 pînă acum, Erdogan a făcut un joc abil şi o echilibristică dificilă între principiile seculariste plantate adînc de Attaturk, tradiţiile islamice, naţionalismul turc şi agenda europeană. Un lucru e clar, AKP şi Erdogan ştiu foarte bine ce vor turcii, indiferent de tabăra din care fac parte şi utilizează în favoarea lor buna cunoaştere a electoratului. Chiar şi pentru cei dezamăgiţi de politică şi care se simţeau nereprezentaţi, ori care nu aveau afinităţi religioase, AKP a fost un răspuns aşteptat în mulţi ani în care senzaţia generală era că statul nu reprezint