Revigorarea Pandorei din ultimele două zile mi-a adus aminte că am vrut să scriu un post despre poduri, dar l-am tot amânat. Da, poduri. Chestiile alea de lemn, piatră, beton, sticlă, uneori imaginare sau din flori, care leagă la propriu sau doar afectiv două entităţi mai mult sau mai puţin diferite. De ce despre poduri? Pentru că îmi plac de moooor! (Mă rog, nu chiar atât de mult încât să mor la propriu, să mă arunc de pe ele, dar suficient cât să le caut cu privirea oriunde mă duc şi să încerc să le aflu istoria).

Şi nu doar podurile îmi plac, ci şi ferestrele caselor. Aceste două elemente arhitecturale mi se par extrem de importante şi definitorii într-un mediu. E psihanalizabilă chestia asta, ştiu, dar acum nu stăm să facem teoria chibritului. Nu pot să nu-mi aduc aminte însă de scena de început din filmul Katyn, al regizorului polonez Andrzej Wajda (un film care şi acum când mă gândesc la el mă emoţioneză), scenă care sintetiza în câteva cadre toată drama Poloniei.

Se întâmpla, de bună seamă, pe un pod vechi, de fier. Refugiaţii polonezi intrau din ambele capete pe acest pod bătrân şi frumos în simplitatea lui, iar odată ajunşi la mijloc se întrebau unii pe alţii, disperaţi şi debusolaţi, unde să se ducă, dat fiind că dintr-o parte a podului veneau nemţii, iar din cealaltă ruşii. Simţeai cum duhurile rele au prins ca într-o menghină Polonia liberă şi nu aveau să o mai lase curând.

Şi mi-am mai amintit de un pod. De data asta unul de la noi, situat între Alba-Iulia şi Oarda de Jos, peste râul Sebeş şi care a fost construit acum 100 de ani, în timpul Imperiului Austro-Ungar. De ce mi-a rămas în minte podul ăsta, tot din fier? Din cauza austriecilor care, acum patru ani, când podul şi-a împlinit veacul, au trimis Primăriei din Alba-Iulia un comunicat oficial prin care anunţau că podul tocmai şi-a încheiat perioada de garanţie (!!) şi nu mai poat