Aceeaşi „prezumţie de curiozitate“ pe care a invocat-o de curînd Doru Buşcu la întoarcerea din Noua Zeelandă, unde Gold Corporation a invitat un grup de elite jurnalistice din România pentru a se convinge de caracterul total benign al cianurilor în exploatarea aurului, aş putea să o evoc şi eu pentru a legitima vizita mea mult mai modestă prin Apusenii noştri, la invitaţia „taberei adverse“. Este vorba despre Universitatea de vară „Pe drumuri romane în Ţara Moţilor“, organizată de RPER şi însufleţită de Ştefania Bianu împreună cu alţi cîţiva „idealişti“. Aş putea, dar nu ar fi un lucru înţelept, căci acest gen de care pe care nu face decît să-i orbească şi pe unii, şi pe alţii...

Odată ajuns acolo, primul lucru care se vede cît se poate de clar şi indiferent de orice prejudecată este că, spre deosebire de drumurile vinului, despre care am vorbit în numărul trecut şi care sînt marcate peste tot, dar nu duc nicăieri, drumurile romane nu sînt marcate nicăieri şi se află pretutindeni. Dispărute pe alocuri sub vegetaţie sau straturi subţiri de pămînt, ele îşi fac brusc apariţia pe cîte un plai însorit şi poartă drumeţul, care le-a luat cît de cît urma, prin locuri mirifice şi înapoi cu gîndul în timpuri măreţe. Pot fi desţelenite integral relativ uşor. Să spun că aceste drumuri constituie un patrimoniu al tuturor, că ele sînt de o însemnătate identitară deosebită pentru noi şi că orice „ţară civilizată“ le-ar pune în valoare prin trasee turistice ce ar antrena şi dezvoltarea durabilă a zonei? Vă las să judecaţi şi singuri...

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Să mergem mai departe şi să ne oprim la Roşia Montană. Minele de aur şi vechile galerii romane, cu geometria lor perfectă săpată în stîncă. Şi de jur împrejur straturile de istorie care traversează vreme