Întotdeauna m-au fascinat micile contradicţii ale autorilor mari. Am dat recent în Die Welt peste un interviu cu Ken Follett, care tocmai şi-a lansat romanul Fall of Giants. Tipul se autointitulează un „scriitor clasic” deşi scrie deopotrivă romane istorice, cronici de familie şi thriller. Asta ar fi prima contradicţie mică. A doua: ezitările şi micile pudibonderii auctoriale în momentul în care este întrebat, cu insistenţă, despre cum marchează scenele de sex în romanele sale. Evident, un subiect cît se poate de important.

„Nu înţeleg de ce atît de mulţi autori rămîn, ruşinaţi, în faţa uşii închise a dormitorului personajului lor. Ce naiba! Cititorul are dreptul să afle ce se întîmplă dincolo de acea uşă.” Ken Follett are dreptate: avem acest drept, trebuie să ştim ce se întîmplă în dormitor. Mai că-mi vine să le cer socoteală tuturor autorilor care nu m-au satisfăcut, să înaintez plîngere la un Oficiu pentru Protecţia Cititorilor pentru toate scenele (posibile) de sex pe care autorii au refuzat să mi le furnizeze conform dreptului meu de cititor. Sînt gata să mă judec acum cu Tolstoi Lev Nicolaevici, acord asistenţă juridică gratuită oricui ar vrea să-i intenteze proces lui Bernhard Thomas, susţin pe oricine vrea să-l dea în judecată chiar şi pe numitul Sarte Jean-Paul pentru eventualele frustrări pe care mi/ni le-au provocat. Dar nu pot fi de acord din principiu cu afirmaţia aceluiaşi Ken Follett că „o scenă de sex fără pic de sentiment e pornografie.” După douăzeci de romane publicate, ar fi trebuit să ştie că pînă şi în scenele de sex-fără-sentiment există voluptăţi, că diferenţa dintre pornografie şi literatură o fac nuanţele şi accentele. De altfel, la insistenţa reporterului, îşi revine repede şi explică: „ca autor, e bine să descrii, de pildă, doi tineri lipsiţi de experienţă care se întreabă în timpul unei partide de sex dacă o fac bine şi dacă ce