La 9 septembrie, Adunarea Generală ONU a adoptat o rezoluţie referitoare la Kosovo, propusă de Serbia şi UE. Ideea principală este că sârbii şi kosovarii trebuie să îşi reglementeze relaţiile prin negocieri directe. UE va acţiona ca mediator. Întrucât negocierile se vor purta în baza unei decizii ONU, rezultatul va trebui confirmat de aceasta.
Belgradul susţine că acceptarea negocierilor nu înseamnă automat recunoaşterea Kosovo. Bruxellesul spune că textul rezoluţiei nu pune în discuţie independenţa Kosovo. Cu toţii au dreptate, dar lucrul este lipsit de importanţă, întrucât nimeni nu crede că întoarcerea la status quo ante este realistă. Discuţiile nu se vor purta despre trecut, ci despre viitor; fără ca trecutul să prejudicieze asupra viitorului. Astfel, Serbia obţine o dublă victorie: cu privire la viitor, nimic nu este câştigat şi deci totul se poate discuta, nimic nefiind convenit până când totul va fi convenit; discuţia revine în cadrul ONU, vechiul Plan Ahtisaari, neacceptat de Consiliul de Securitate, devenind caduc.
Ideea Serbiei de a cere, prin intermediul ONU, o opinie Curţii Internaţionale de Justiţie a fost subtilă. Sârbii nu au pierdut la Haga. Curţii i s-a cerut o opinie şi a formulat două: una a majorităţii de zece judecători şi alta a minorităţii de cinci, ambele consultative, deci neobligatorii. Mai mult, Curtea s-a pronunţat doar asupra procedurii de autodeterminare, iar nu asupra fondului şi consecinţelor. În schimb, pornind de aici, Serbia s-a putut reîntoarce la ONU, cerând o soluţie politică în locul celei judiciare, neconcludentă. În timp ce ONU nu putea refuza să ia în discuţie răspunsul Curţii de la Haga la cererea sa de aviz, UE s-a trezit iarăşi sub ameninţarea ca poziţia membrilor săi faţă de rezoluţia propusă de Serbia să o dezbine. În criză economică şi în plin scandal al romilor, era tot ce-i lipsea. Singura care
