În primăvara acestui an, un venerabil parlamentar britanic s-a retras din Adunarea Parlamentară NATO. A fost membru al acestei Adunări mai bine de trei decenii. Mulţi ani, a condus delegaţia britanică la Adunare, iar serviciile pe care le-a adus extinderii şi consolidării Alianţei Nord-Atlantice sînt unanim recunoscute în comunitatea euroatlantică.

Experienţa sa în politica de securitate este neîntrecută: a condus mai bine de zece ani Comisia de apărare din Camera Comunelor, a fost de două ori ales preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE şi a fost, în anii din urmă, de cînd l-am cunoscut eu, vicepreşedinte al Adunării Parlamentare NATO. A văzut multe. Ajuns la senectute, distinsul parlamentar a decis să nu mai candideze în alegerile parlamentare din luna mai a acestui an – s-a retras la pensie. Cînd a participat la ultima reuniune a Adunării Parlamentare NATO, a ţinut o splendidă cuvîntare: un emoţionant şi înţelept adio spus unei activităţi pe care o exersase cu neobosită pasiune. A trăit nemijlocit istoria trepidantă a NATO din anii ’70 încoace. A debutat în politica de securitate în anii în care NATO pierduse supremaţia nucleară în competiţia cu URSS, a trecut prin frămîntările erei Reagan-Thatcher, cînd reorganizarea alianţei sub un serios impuls american a provocat nenumărate enervări şi frustrări între aliaţi (amintesc, doar, tensiunile politice iscate de relocarea în spaţiul european a rachetelor americane Pershing II şi Cruise, la mijlocul anilor ’80), a văzut blocul sovietic prăbuşindu-se, a văzut extinderea NATO în Europa de Est, a văzut războiul din Kosovo şi, acum, pe cel din Afganistan. În ultimul lui cuvînt ca membru al Adunării Parlamentare NATO, bătrînul laburist a ajuns, inevitabil, la relaţia NATO – Rusia. Şi-a spus punctul de vedere cu fermitate şi inteligenţă şi a conchis cu un sfat, citînd o vorbă pe care Cromwell ar fi spus-o solda