Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să cauţionez o specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a u
