O mulţime nu atît de numeroasă cît cuprinzătoare a curentelor de idei şi pasiuni care ne ţin în viaţă s-a strîns în jurul sicriului lui Geo Bogza, în biserica Boteanu –

creştini lîngă atei, republicani şi monarhişti, foşti cenzori şi foşti cenzuraţi, antisemiţi lîngă evrei, anticomunişti şi antiantisemiţi, antiapolitici şi antiapatici, cîţiva antipatici şi mulţi mondeni, reformişti, democraţi şi deformaţi, naţionalişti excesivi, temperaţi şi cosmopoliţi, profitori şi laureaţi, complici la şi speriaţi de, diplomaţi şi fraieri, băieţi ticăloşi şi stranii naivi, opaci şi transparenţi, tipi care nu ieşiseră din casă pînă în toamna lui ’90 lîngă persoane care nu mai intrau în casa lui Bogza după ’89, fiindcă era „insuficient politic“, adică tăcea cu ochii pe pereţi, tineri abia începuţi care habar n-aveau ce a fost războiul din Spania lîngă bătrîne potere ceauşiste care tocmai trimiseseră la tipar articole care-i imputau lui Bogza antifascismul netransformat într-un anticomunism fascistoid,

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români toţi implicaţi, toţi intoxicaţi, toţi convinşi că fără politică nici o zi nu poate fi înţeleasă, toţi neîngăduitori şi mai toţi compromişi, mai mult sau mai puţin, numai prin simplul fapt că supravieţuiseră citindu-l pe Bogza în fiecare Vineri, în Contemporanul şi România literară, căutîndu-i acea inflexiune a frazei, a ideii care se putea transmite ca o parolă, „l-ai citit pe Bogza, ieri?“, aceea cu „Eu nu zic că nu-i nebun, dar nu ştiu cum se face că toate acţiunile se întorc în favoarea lui“; din tot acest omenet whitmanian adunat, cîteva zeci l-au condus, în maşini, micro şi macrobuze de la biserica Boteanu pînă la Ateneu, pe urmă, trecînd pe la Muzeul Literaturii Române, au luat-o în sus, pe Dacia, ca să ajungă undeva pr