Văzut din afară, spitalul judeţean pare o caricatură grotescă. Din interior însă e un bordel în toată regula. Ca simplu cetăţean, mă apucă groază la gândul că odată, când voi cădea şi eu bolnavă, va trebui să mă dau pe mâna doctorilor care taie şi spânzură în spitalul judeţean.

Mi-e silă că va trebui să mă duc cu mâncare de acasă dacă voi vrea să mă internez, pentru că firma de catering e aproape de faliment, graţie calităţilor manageriale ale directorului Căpăţână, că va trebui să plătesc analizele pentru că trebuie să „mănânce“ şi gura ăluia de-i zice „Synevo“, că trebuie să scot bani din buzunar pentru tomograf, pentru că şi celălalt „văr“ al managerului, zis „Pozimed“ vrea să trăiască şi el. Dacă mai pun la socoteală şi faptul că doctorii merg pe sistemul consultaţiilor din ochi, îmi vine să mă înham preventiv la regim şi să o las, de bună voie, mai moale, numai să mă ştiu ferită de tot acest sistem. Clădirea în care discipolii lui Hipocrate încearcă să-şi practice meseria e sub orice critică. Saloanele, dacă nu stau să se prăbuşească peste tine la orice strănut ce ar putea provoca o oarecare vibraţie, atunci sunt împânzite cu ţevi de pe care pică vată de sticlă şi abia sunt luminate prin ferestre care au încă geamuri transparente, doar că nu ştie nimeni lucrul acesta din cauza prafului care le acoperă. Asta n-ar fi tot... un copil cu stare febrilă aşteaptă pe la uşi în medie o oră până când medicul, exasperat de insistenţele mamei, binevoieşte să renunţe la discuţia cu asistenta şi revine în cabinet pentru o consultaţie de 5 minute. O tânără venită de la 85 km plânge în faţa unei asistente care nu îi permite accesul la medic fără un bilet de trimitere de la medicul de familie. O alta însărcinată patrulează pe coridor în timp ce are contracţii şi aşteaptă pentru un ecograf, după care i se spune să ia „3 papaverine pe zi şi 3 telenovele (minim)“. Salvările l