Recursul la Caragiale a devenit deja un loc comun. Suntem tot mai convinşi că marele nostru dramaturg a greşit epoca şi că doar actualitatea pe care o trăim i-ar fi putut oferi, plenar, şansa împlinirii artistice. Prin excepţionala încărcătură de absurd, comic trist şi poltronerie, toate reunite sub cupola prea cuprinzătoare a politicii.

O scenă demnă să rivalizeze cu „numărătoarea drapelelor” din „Scrisoarea pierdută” s-a derulat într-un nemeritat anonimat la sfârşitul săptămânii trecute, când s-au contorizat voturile exprimate manual în favoarea noii legi a pensiilor. Excepţional distribuită în rolul lui Pristanda, domnişoara Roberta Anastase a înscris o pagină nemuritoare în antologia umorului involuntar: în faţa unei săli mai mult de jumătate goală, dânsa număra cu sârg mâinile ridicate, adunându-le cu cele lăsate în jos, pentru a rezulta exorbitanta sumă de 180 de voturi din partea a mai puţin de o sută de votanţi portocalii rămaşi în sală, pentru că „dăscălimea” socialistă, înfrăţită cu cea liberală, părăsise incinta în mod demonstrativ.

Dar, adevăratul geniu al doamnei Anastase s-a manifestat câteva zile mai târziu când, sub presiunea dezvăluirilor făcute de presă – aceasta având răbdarea să numere bob cu bob ce mai rămăsese în sală - a ieşit la iveală „frauda” masivă operată cu neruşinată naturaleţe de către majoritatea parlamentară, devenită, prin jocul întâmplării, absolută. Condiţii în care se putea număra aproape orice. Ei bine, de data aceasta domnişoara Anastase s-a echipat în costumul lui Caţavencu, dând în vileag o presupusă „scrisorică pierdută” de dăscălimea lui Ponta, din care ar fi reieşit o nemaipomenită vânzare a electoratului: cică pesediştii ar fi cerut nu ştiu câte miliarde de la sărmanii pedelişti, ca să nu voteze punctul de pensie, care nu era cel promis alegătorilor proprii! Că toată chestia asta n-are nici o noimă, n-a contat