"Genova" nu e o un film angajat despre Afganistan, Sarajevo, Irak sau Guantanamo. E mai "relaxat" si mai intimist, cu precizarea ca britanicul Michael Winterbottom nu se poate relaxa cu comedii romantice roz bombon, ci - cum e cazul acum -, cu trauma unei familii confruntate cu moartea unuia dintre membri.

In "Genova", film din 2008 distins la Festivalul de la San Sebastian cu Premiul de regie si la Festivalul de la Tallinn cu Premiul Special al Juriului, Michael Winterbottom a imaginat impreuna cu Laurence Coriat (cel care i-a scris scenariul la "Wonderland") povestea unui profesor universitar (Colin Firth) a carui sotie (Hope Davis) moare intr-un accident de masina pe cand se intorcea acasa cu cele doua fete ale cuplului, in varsta de 16 si 10 ani.

La cateva luni dupa tragedie, profesorul si fetele se muta din Statele Unite la Genova, in Italia, in speranta ca un mediu nou ii va ajuta sa depaseasca mai usor trauma. De fapt, la cinci luni de la accident, durerile se acutizeaza si fiecare incepe sa le exteriorizeze cum poate.

Pentru cine intra la film fara sa aiba idee despre subiect inceputul poate nu va fi foarte datator de sperante. Filmul debuteaza cu momentul accidentului. Educati de toate celelalte filme pe care le-am vazut pana acum, stim ca atunci cand intr-un film o familie merge cu masina si atmosfera e relaxata - copiii canta, se joaca, toata lumea e fericita (fie ca ploua siroaie sau nu), va urma un accident.

Michael Winterbottom stie ca stim, de aceea prelungeste cat poate momentul fatidic si, cu cat il prelungeste mai mult si ridica volumul zgomotelor, cu atat tensiunea creste. Dezumflati probabil de ideea ca urmeaza sa fim luati de fraieri si serviti cu un stereotip, am putea avea surpriza de a fi luati prin surprindere.

Nu vedem accidentul, si momentul cu pricina e doar introducerea intr-o melodrama d