Am ajuns, la sfîrşitul verii, pentru prima dată, la Sighet. După o scurtă escală la Baia Mare, urma să ieşim din ţară pe la vama Petea, aşa încît am amînat cu o zi plecarea ca să ajungem la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, despre care citisem, auzisem, văzusem (pe ecrane) atîtea. Am făcut chiar şi o vizită virtuală pe impecabilul lor site (http://www.memorialsighet.ro/). Nimic nu poate însă înlocui drumul pînă acolo, în nordul nostru extrem, la cîţiva kilometri de Ucraina, unde Ana Blandiana şi Romulus Rusan au reuşit (cu ajutorul Consiliului Europei) să facă din neantul ororii omeneşti o escală obligatorie pentru oricine vrea să priceapă cu propria minte pe ce lume se află.

Probabil nu întîmplător am ajuns la Sighet atît de tîrziu şi nu doar cu ai mei, ci şi cu o veche prietenă (întîmplător şi rudă) stabilită de cîţiva ani în Baia Mare ca medic oftalmolog. Nu ne văzuserăm de mulţi ani şi drumul de la Bucureşti la Baia Mare îl făcusem special s-o revedem. Nici ea nu ajunsese – deşi locuieşte la doi paşi, iar în anumite zile din săptămînă are consultaţii într-un cabinet din Sighet – să vadă Memorialul. Am intrat împreună în sala hărţilor, am ascultat un moment prezentarea muzeului pe care urma să-l vizităm şi apoi vechea mea prietenă (pe care o cunosc de cînd avea două zile) a dispărut. Am căutat-o o vreme, după care am sunat-o. Ieşise în curtea interioară, copleşită de ceva ce o lăsase fără suflare şi îi tăiase genunchii. Abia atunci mi-am amintit că, încă din copilărie (şi apoi toată adolescenţa ei), Zoe ne convinsese pe toţi – prin predicţii exacte şi viziuni de-a dreptul romaneşti, căci a fost dintotdeauna o mare cititoare – că e „sensibilă“ la tot felul de lucruri, în special la emoţiile extreme (trecute, prezente şi viitoare). Ce simţise intrînd la Sighet, în celula în care a murit Iuliu Maniu, aflată imediat după sala de prezenta