Mîncarea, cel puţin pentru noi, cei copilăriţi pe vremea lui Ceauşescu, era, fără doar şi poate, un imperativ. Oamenii mari din jurul nostru făceau eforturi uneori disperate (e adevărat, mai puţine în anii ’70, spre început) să... ne hrănească.

Nu zic că eram, Doamne fereşte, singurii într-o atare situaţie. Generaţia părinţilor noştri a făcut foame mai rea după război. În cazul nostru, al decreţeilor, nici măcar nu era vorba de foame propriu-zisă (deşi mărturisesc că am simţit-o şi pe aceasta, la propriu, spre sfîrşitul perioadei comuniste, în ’89, cînd lucrurile ieşiseră total de sub control, şi eu de sub tutela părinţilor...). Ci mai curînd de o frică perpetuă de a nu rămîne fără mîncare.

Azi, stau de vorbă cu şoferi de taxi care îmi servesc, pe bandă rulantă, următoarea replică: „Aideţi, doamnă, vreţi să-mi spuneţi şi mie că era, pe atunci, cineva care nu se descurca?“. Replica respectivă egalizează, în generalizarea-i călduţă, oameni fără nici o legătură între ei: unii care stăteau cu orele la coadă pentru o bucată de salam, precum bunicul meu, cu alţii care dădeau senini şpagă, în natură sau servicii, pentru aceeaşi bucată.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Nu spun că noi (familia mea) nu am luat niciodată pe sub mînă şi la suprapreţ – pe vremea aceea: aveam şi noi „relaţiile“ noastre de supravieţuire – precum „doamna Marcela“ de la Premial şi Veronica de la carne (pensionară şi „stătătoare“ la coadă profesionistă). Dar nu făceam din „descurcăreala“ asta aleatorie vreun motiv de laudă, nu ni se părea că eram mai adaptaţi. Dimpotrivă, ne repugna ideea de a avea, de nevoie, de-a face cu persoane cu care, altfel, nu am fi avut nimic de împărţit. Nu felul în care făceam, atunci, rost de mîncare e, acum, problema. Ci faptul că eram obsedaţi de aceasta. Trăiam un cult al exces