Pute rău. Mai peste tot. În cele mai neaşteptate locuri. În cele mai ascunse unghere. Pute în marile magazine, în zonele rezidenţiale de fiţe, în cartiere, pe străzi, în biserici, în tramvaie, în autobuze, miroase cumplit, din guri de canal, din subsoluri, din măţăraia care bolboroseşte pe sub blocuri şi trimite kilometri de ţevi bolnave, în mii de apartamente.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar la noi, uneori, chiar şi la marile magazine, cu pretenţii, cu nouhau european, miroase de-ţi mută nasul. Pas de s-ar ieftini ceva, măcar în ziua de dinaintea expirării unui produs. Mare mirare că nu se scumpeşte, cu mesajul clar pentru cumpărător: „ia-l odată, boule, că de mîine nu-l mai putem vinde“. Urmînd traseul logic al faptului că brînzele maturate miros de-ţi flutură urechile, n-ar fi de mirare dacă o minte sclipitoare, de pe aici, ar creşte preţul peştelui care începe să se învechească şi să pută, punînd faptul ăsta pe seama valorilor sofisticate ale maturării. Dacă brînzele de soi, cu cît miros mai tare, cu atît sînt mai scumpe şi mai speciale, de ce nu s-ar întîmpla acelaşi lucru şi cu peştele, sau cu carnea?! Şi dacă mai avem un pic şi atingem, la magazinul din colţ, nivelul preţurilor de la Londra, de ce n-am trece la sofisticării pe care nici dătătorii de stele pentru restaurante nu le-au visat? Da, clădirile şi parcările marilor magazine de la noi arată aidoma celor de prin alte ţări. Da, coşurile cu rotile sînt identice, uşile se deschid la fel de automat, şirul de case de marcat e la fel de minuţios aliniat, iar anunţurile de promoţii sînt la fel de viu colorate. Cu deosebirea că, trecînd pe la sectoarele de peşte sau de carne, la noi se-ntîmplă des să miroasă ca-n iad. Contrastul între spoiala de import şi sinele naţional completează vizual spectacolul olfactiv. Bonetele, albe sau transparente, halatele, mănuşile de unică folosinţă, ecusoanele, tot arsena