„Nu se poate să mă lase aşa, pe drumuri! Dacă rămân fără serviciu, pentru că se restructurează postul, să-mi dea măcar altceva de lucru, că de-aia-i stat, să aibă grijă de cetăţenii săi!“
Este filosofia pe care, cu sinceritate, a expus-o deunăzi un protestatar, la un miting sindical. Omul credea sincer că acesta este rolul statului: să asigure locuri de muncă. Iar credinţa sa se baza pe disperare.
Ieri, un alt cetăţean explica de ce protestează în stradă: „Vrem locuri de muncă sigure... şi să nu ne dea afară". Mă rog, cam pleonastic, dar nu asta contează. Mesajul său e important: vrea un serviciu din care să iasă la pensie.
Şi nici nu mai are mult: vreo 20 de ani.
Cei doi sunt bugetari şi cred că statul are datoria de a le da de lucru. Este unul dintre efectele întârziate ale comunismului, singurul sistem din istorie care se lăuda că nu are şomeri. În lunga domnie a lui Ceauşescu, oamenii au fost îndoctrinaţi cu această lozincă perversă: în vreme ce capitalismul geme de şomeri, comunismul asigură un loc de muncă fiecărui cetăţean. Nu mai contează că era o minciună (deţinuţii politici - foşti generali sau profesori universitari - cu greu îşi mai găseau de lucru pe vreun şantier nenorocit) sau o păcăleală (cinci oameni munceau şi alţi cinci tăiau frunză la câini, dar banii se împărţeau la zece). Tot ce contează e că în subconştientul unor compatrioţi s-a înfipt adânc o idee propagandistică: statul trebuie să le asigure tuturor locuri de muncă.
Oricât ar părea de dur, adevărul este că statul capitalist nu poate funcţiona ca oficiu de plasare a forţei de muncă. Tot ce poate face el, în acest sens, este să se ocupe de sistemul bugetar: dascăli, medici, poliţişti, militari, funcţionari, demnitari, cercetători. Iar acest sistem să fie cât mai suplu, pentru a nu consuma inutil resursele societăţii. Decât să ţii 400.000 de profesor
