Am avut animale în casă toată copilăria şi viaţa adultă de pînă acum. Povestea noastră de dragoste a început cu un pui de pisică băgat clandestin în casă. Mic, tărcat, cu ochii abia mijiţi, cu lăbuţe tremurătoare şi o coadă cam cît degetul meu mic de şcolar în clasa a II-a. Domesticirea părinţilor întru păstrarea pisoiului a fost un prag peste care a trebuit să trec folosindu-mă de orice fel de truc imaginabil: diplomaţia primară prin care renunţam public la toate privilegiile, linguşirea grosolană a mamei, ochi înotînd în lacrimi cu pisoiul ţinut în braţe, ameninţarea că, dacă nu va fi primit, o să dorm cu el pe preşul din faţa uşii.

Tata a cedat primul. Mama s-a înclinat în faţa inevitabilului şi a organizat logistic instalarea puiului în casă. Pisoiul s-a făcut o ditamai pisica – leneşă, grasă, iubitoare şi degrabă torcătoare. A trăit 21 de ani şi mi-a însoţit copilăria pînă în adolescenţă şi mai încolo. A suportat cu graţie şi deferenţă toate celelalte suflete aduse după aceea acasă. Pui neputincioşi de vrabie, salamandra Calache cu burta portocaliu-pătat, peşti de toate soiurile (amestecaţi pînă la ameţeală în bolurile lor cu o lăbuţă mai degrabă jucăuşă, şi nu lacomă), boxeriţa Şeker cu care a convieţuit demn pînă la adînci bătrîneţi, petrecîndu-se apoi în moarte una pe cealaltă şi lăsîndu-ne pe noi, oamenii, cu sufletele grele, descumpăniţi în faţa nimicului şi în faţa vaselor în care-şi primeau mîncarea şi apa.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Foarte multă lume de la oraş are animale prin casă. Foarte mulţi bătrîni îşi petrec singurătăţile cu un cîine sau o pisică. Nelipsiţi în plimbările matinale şi în cele de seară sînt pensionarii legaţi ombilical cu lesa de cîte un pechinez. Sau de un maidanez oarecare la fel de obosit, la fel de albit, la fel de imun la zgomote puternice. Rasele vor