(Apărut în Dilema, nr. 394, 1-7 septembrie, 2000, la tema Dulcele și amarul far niente)

Găsesc în cartea portughezului Fernando Pessoa, apărută de curînd şi la noi (Cartea neliniştirii, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), această mărturisire: "Ca să pot fi visător îmi lipsesc banii. Marile melancolii, tristeţile inundate de plictiseală nu pot exista decît într-o ambianţă de confort şi de lux sobru. Iată de ce Egeus al lui Poe, cînd se concentrează ceasuri întregi într-o meditaţie maladivă, o face într-un vechi castel, ancestral, unde, dincolo de uşile impozantei săli, forfotesc invizibil majordomi care administrează atît castelul, cît şi rînduiala meselor".

Starea pe care o visa Pessoa se traducea, pe vremea tinereţilor mele, printr-o sintagmă care astăzi nu prea mai are circulaţie: conte şi rentier. Cu alte cuvinte, a nu face nimic, dar a şi avea bani ca să-ţi ocupi timpul cum îţi sînt vrerile şi plăcerile. A fi, mai bine zis, un leneş "ocupat". Cu ce se nimereşte: cu ochii pe pereţi sau zăcînd în pat şi întîrziind dimineaţa să te scoli, la cîte o partidă de vînătoare (dar numai dacă nu e frig şi nu plouă), citind alene, într-o linişte profundă, ca pe fundul unei ape, vizitînd pe cine vrei şi cît vrei, admirînd un peisaj fără grabă, făcînd corespondenţă şi cîte şi mai cîte. Un leneş absolut e un leneş foarte ocupat. Niciodată nu-ţi va da impresia că pierde timpul, uneori chiar poate să înşele vigilenţa unui observator printr-o falsă agitaţie sau, din contră, printr-un aer meditativ ce ţine pe oricine la respect, dar care nu e decît un simulacru.

Cu mulţi ani în urmă, intenţionam să scriu un fel de elogiu al lenei. Opusculul meu urma să se intituleze Arta de a nu te plictisi sau arta leneşului perfect, în care cititorii mei, crezuţi a fi la fel de leneşi ca mine, ar fi întîlnit diverse sfaturi şi reţete de căutare a dolce far niente-ului, f