Spiritul filozofic e nictalop, vede mai bine pe întuneric. În schimb, la lumina zilei nu înfloreşte decît spiritul logic, acea superioară manie care excelează în clasificarea inferenţelor şi în cultul reflecţiei.
Şi cum din simpla reflecţie nimeni nu poate scoate nimic, decît raţionamente calpe trase pe un calapod previzibil, miezul gîndirii stă în tribulaţia intimă trăită în regim nocturn sau în condiţii de sihăstrie. De aceea, doar în singurătate şi numai după miezul nopţii, ochii filozofului pot intui premise noi, dar asta nu fiindcă le-ar putea descoperi graţie cine ştie cărui fler, ci fiindcă ele răbufnesc de la sine, în virtutea vexaţiilor trăite.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci rostul filozofiei e de a prelucra o materie care precede acrobaţiile silogistice sau terminologiile pompoase, drept care tot ce poate face un gînditor este să digere nişte premise care cad peste el pe negîndite şi pe nepusă masă. De aceea, cine ştie să-şi asculte tribulaţiile, acela îşi poate pune în ordine gîndirea, ajungînd cu timpul la un mod personal de a înţelege viaţa. Odată ajuns pe treapta înţelegerii, gînditorul se poate considera împlinit şi filozofia sa poate fi considerată încheiată, întrucît mai mult de atît nu poate face. Iată de ce filozofia nu te mîntuie, ci doar te împlineşte lăuntric, adică îţi dă o reţetă de împăcare cu tine pe seama unei rumegări a frămîntărilor proprii. Restul în viaţă nu depinde de filozofie, ci de predispoziţia mai firavă sau mai puternică de a te apropia de Dumnezeu, numai că apropierea în cauză nu ţine de concept, ci de iubire şi de suferinţă, teme care sînt cu totul în afara filozofiei, şi asta întrucît ea nu le poate atinge decît discursiv, lichidîndu-le repede în formule abstracte. Prin urmare, filozofia te educă, dar nu te edifică, căci edificarea vine din afara omului şi numai prin graţie divină, drept care ri
