Într-o analiză de situaţie a sistemului de sănătate românesc realizată de Catedra de Sănătate publică şi management a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, se arată că „populaţia României trece printr-un proces de îmbătrânire marcată, care a făcut ca în anul 2010, să avem aproximativ 3.150.000 de persoane vârstnice (peste 65 de ani), adică un număr dublu faţă de anul 1970, şi 643.000 de persoane care pot fi incluse în categoria «mari vârstnici» (peste 80 de ani), adică de trei ori mai mult decât în anul 1970“. (...)

Din acest studiu rezultă clar că sănătatea fizică a bătrânilor a crescut concomitent cu a celorlalte grupe de vârstă, deci atât longevitatea, cât şi speranţa de viaţă, aspect observat în majoritatea ţărilor din lume, organizatorii de sănătate fiind de acord că numărul celor care depăşesc vârsta de 70 de ani creşte cam cu 3%, iar dintre aceştia, aproximativ 6% depăşesc vârsta de 80 de ani, astfel încât numărul lor va ajunge la circa 17‰ la sfârşitul secolului (dintre aceştia, dominant este sexul feminin). Trebuie însă observat faptul incontestabil că sănătatea fizică nu este asociată întotdeauna cu păstrarea integrală a capacităţii psihice, ci (poate) dimpotrivă, o viaţă mai lungă presupune, cel puţin teoretic, un număr mai mare de neuroni distruşi, evident aspect variabil de la individ la individ, astfel încât numărul celor afectaţi de anumite tipuri de tulburări psihice creşte, indiferent dacă etiologia este primară (degenerativă) sau secundară (prin disfuncţii circulatorii). Creşterea speranţei de viaţă a populaţiei impune a privi bătrâneţea nu ca pe o simplă relaţie aritmetică, în care anii se adaugă în decursul vieţii. Procesul de îmbătrânire este complex, având implicaţii profunde, care pornesc de la legislaţie şi morală şi se extind până la economie, medicină şi psihologie. Ca atare, cercetarea bătrâ