Dan Ariely e profesor de economie comportamentală la MIT. Şi are un blog. Unde, în 15 septembrie 2010, scrie despre plagiat în lumea academică. În lumea lui academică, e bine să precizăm. Textul e aici:http://danariely.com/2010/09/15/ new-school-year-plagiarism-and-essay-mills. Omul e îngrijorat de proliferarea firmelor care oferă, contra cost, eseuri (referate s-ar numi la noi) pentru teme de casă. Ca să stîrpeşti sau, măcar, ca să te aperi, trebuie să cunoşti. Aşa că a comandat, autoreferenţial, cumva, împreună cu un coleg, un eseu pe tema înşelăciunii. A apelat la patru companii. Preţul a variat între o sută cincizeci şi două sute şaisprezece dolari americani. Cum era de bănuit, a fost dezamăgit de calitatea mărfii: însăilări penibile, prost scrise, cu informaţie precară. În plus, după ce că erau proaste, erau şi furate. Le-a testat cu un soft care detectează plagiatul şi a găsit că două dintre ele erau copiate în proporţie de 35-39%. Drept pentru care a încercat să-şi obţină banii înapoi. N-a mers. A fost ameninţat că va fi denunţat conducerii universităţii pentru încercare de fraudă. Dar cel mai frumos e finalul în cheie tonică. Dan Ariely e oarecum liniştit, pentru că i se pare că revoluţia tehnică nu a reuşit încă să rezolve toate problemele studenţilor. Mai sînt încă şanse să-i obligăm să citească şi să muncească singuri.

Mari naivi americanii ăştia! De-asta-i iubesc. Păi, la noi problema se rezolvă mult mai simplu şi eficient. Lucrări de licenţă comercializează, de multe ori, profesorii înşişi, le reciclează pe cele din anii trecuţi. Temele de acasă – la fel. Asta cînd nu e evident că oricum nu contează ce scrie în „referat“, că important e să aibă doar un anumit număr de pagini şi munca – pentru că nu-i uşor! – constă în copierea dintr-o singură sursă, eventual şi în traducere. Chiar şi la matematică, unii studenţi nici măcar nu înţeleg ce tradu