Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce "spune lumea" sau de ce "se cade sau nu se cade". E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului.
Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce "spune lumea" sau de ce "se cade sau nu se cade". E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului.
Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numai că îmi tolera, dar îmi şi încuraja toate pornirile de puşti rebel. Până la un punct, desigur.
De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea, m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cu vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă mai primească în echipă atunci când l-am luat pe unul cu fulgi cu tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul asezonat cu o înjurătură scârboasă. "Poţi juca fotbal şi fără să devii golan", mi-a spus.
Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră fotbalistică, mulţuminud-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri împreună ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea "Sportul", iar când am început să public în "Luceafărul", îmi aducea sâmbăta revista; dacă nu mă sculasem, mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoi cafeau
