Exemplele-s făcute pentru prosti", spune versul unui poet astăzi nefrec-ventabil (vers scris totusi pe vremea când era). Nu e neapărat o probă de aroganţă. (a propos: de ce or fi crezând cei de la un anumit post de radio FM, altminteri băieţi deştepţi, că aroganţă înseamnă farsă?).
Adevărul e că nu ne putem lipsi de exemplul altora. I-am relatat de curând Teodorei Stanciu, într-o emisiune de la Radio România Cultural, cum a fost cu teza mea de doctorat din 1970. O parte a poveştii se află în Viaţă şi cărţi şi anume aceea aşa-zicând exterioară şi oarecum spectaculoasă. În definitiv, teza mi-a fost mai întâi respinsă, ceea ce n-ar merita neapărat să fie amintit, dacă nu mi s-ar fi întâmplat, în toată Universitatea Bucureşti a acelor ani, numai mie. Mai este o parte însă, pe care m-am trezit dezvăluind-o în emisiune, deşi nu-mi propusesem s-o fac. Pe măsură ce vorbeam, deveneam conştient că pot fi bănuit de lipsă de modestie: nu urmăream oare să mă dau exemplu doctoranzilor mei, care mă vor fi ascultat? Asta e, mi-am zis, la urma urmelor, poate că le foloseşte. Tocmai de aceea reiau acum ce i-am spus Teodorei Stanciu.
Nu m-am gândit niciodată înainte că voi scrie o teză despre Maiorescu, darămite o carte. Trecuseră doar câţiva ani de la articolul istoric al lui Liviu Rusu de „reabilitare" a primului nostru critic adevărat. Nu eram câtuşi de puţin ispitit să continui procesul intentat, nu atât adversarilor lui Maiorescu, cât oficialităţii comuniste, de către filosoful clujean (care va fi unul din membrii comisiei de doctorat care mi-a respins teza). Deşi singura reeditare, între timp, a „Criticelor" era una trunchiată de cenzură, eram convins că lucrurile intraseră pe făgaşul normal şi vor înainta de la sine. Ca să nu spun că nu mă simţeam pregătit pentru subiect. Am fost însă obligat să-l recitesc pe Maiorescu, în vederea unui seminar spec
