Într-o carte publicată cu mai mulţi ani în urmă şi intitulată Boierii minţii, Sorin Adam Matei numeşte, poate mai nimerit, centrele de influenţă „grupuri de prestigiu" şi analizează, din perspectivă istorică şi sociologică, modul de funcţionare al acestora.

Nu cred că opiniile mele se pot ridica deasupra acelei analize, iar pe de altă parte, într-o pagină de gazetă nu ai cum să rezolvi atîtea probleme cîte ridică un studiu de o sută şi ceva de pagini. Atîta doar aş vrea să notez, că n-am înţeles de ce sintagma „boierii minţii", propusă de d-l Matei, a provocat reacţii aşa de virulente din partea unora care s-au simţit poate cu musca pe căciulă. Orişicît, boier nu poate fi oricine.

Bunăoară eu însumi. Scriitor din provincie, adică un fel de proletar literar, am debutat editorial încă din 1983 şi am aşteptat zadarnic decenii la rînd, pentru a fi acceptat măcar în clasa de mijloc a literaturii române, să fiu băgat în seamă de vreun centru de influenţă. Nu că ele n-ar fi existat şi înainte de 1989. Existau fireşte, cele oficiale, controlate de partidul comunist, dar existau şi altele, în opoziţie cu acelea, a căror putere simbolică era poate mai însemnată şi care mă atrăgeau şi pe mine mai mult. Radio „Europa liberă", revista „România literară" (i.e. cronicile d-lui Manolescu) sau grupul constituit la Păltiniş în jurul lui Constantin Noica funcţionau nu doar ca centre de influenţă în cultura română, ci şi ca centre de validare culturală. Or, ambiţia mea era de a da examen de admitere tocmai la un astfel de centru de elită - şi de a reuşi! Dar nu s-a putut. Presupun că oamenii mai tineri nu înţeleg de ce, şi în acest caz trebuie să le dau un mic exemplu: pe vremea aceea, ca să poţi scrie o scrisoare Monicăi Lovinescu sau lui Virgil Ierunca (cu scopul subînţeles de a fi lăudat la „Europa liberă"), trebuia, mai întîi, să le ştii adresa de la P