- Multă vînzoleală retorică atunci cînd vine vorba de istoria ultimelor decenii de dinainte de 1989. Antedecembriste, cum ar veni şi ne tot place să clamăm. Spiritele se încing, apoi se destind şi, pînă la urmă, ca la noi la nimeni, se lasă cu şpriţ. La şosea, într-o cîrciumioară cu muşcate şi gherghine, sau la Carul cu Bere, unde unitatea românească se reface rapid, datorită berii care împacă sufletele-pereche şi inimile oamenilor de omenie ce am fost şi am rămas. Multă vorbărie şi iritări legate de activitatea Partidului Comunist Român, de cei aproape – cîţi au fost cu exactitate? – patru milioane de membri (nici URSS nu poseda atîtea cadre de nădejde!), care nu au dispărut în neantul valah, dar şi de braţul înarmat al PCR, care a fost Direcţia Securităţii Statului. Lăsînd glumiţele la o parte: n-a fost chiar o comedie la porţile Orientului viaţa în România comunistă. Şi nici toţi românii nu au fost nişte netrebnici puşi pe căpătuială sau nişte cîrpe de şters podele. Au fost şi oameni-oameni, nu puţini, despre care preferăm să nu vorbim sau, cel mai simplu, să-i ignorăm. Uitarea face parte din descurcăreala mioritică şi ne-a ajutat, de multe ori, să sărim necazurile fără vărsare de sînge. Dar ceva s-a stricat înlăuntrul nostru, compromisul şi laşitatea au ros cîte puţin din fiinţa noastră pe durata lungă a istoriei. Ce să mai lungim vorba, poetul şi eseistul Dorin Tudoran semnează volumul Eu, fiul lor. Dosar de securitate (Editura Polirom, 2010), cu o prefaţă exactă a istoricului Radu Ioanid şi cu o postfaţă generoasă a criticului literar Nicolae Manolescu. Ambele, la fel de concise şi de mustoase în teme de pritocit, la fel ca şi concisa „Preambul&Concluzie“, semnată de eroul cărţii. Dorin Tudoran transformat din fiinţă umană în obiectivul TUDORACHE. Avem o carte despre acest invizibil-mult-prea-vizibil-om, care generează necazuri sistemului şi care, dintr-u