Uliţa ce permitea - până la construirea Curţii Noi - accesul la vechiul Palat Domnesc dinspre Drumul Târgoviştei s-a numit o vreme Podul Işlicarilor. Unii înclină să creadă că acest nume s-ar fi datorat negoţului cu işlice, un fel de potcap viu colorat adus pe aceste meleaguri în epoca fanariotă, breasla işlicarilor fiind înfiinţată împreună cu breasla şalvaragiilor în anul 1783, de Mihail Suţu.
Alţii sunt de părere că numele cel vechi semnifica rangul uliţei şi că s-ar traduce astăzi prin "strada boierilor" sau "strada principală". Adevărul se află, de obicei, la mijloc. De ce n-ar fi putut exista pe strada principala şi prăvălii de işlice? Dimitrie Pappasoglu vorbea, cred că în ziarul "Românul", de o corporaţie a işlicarilor. Descriind aceste ciudate pălării, interzise "mahalagiilor proşti", scria, făcând apel la amintirile din copilărie, că "erau în mărime după cum cerea rangul şi dacă nu ar fost croite din material uşor, i-ar fi doborât la pământ pe cinstiţii boieri cu povara lor. Asemenea când urca în rădvan, boierul se căznea amarnic, căci işlicul era înalt şi gros cât un copilandru buhăit". Ne putem imagina chinurile purtătorilor de işlice. Din fericire, distanţele parcurse erau scurte, de cel mult cinci ori lungimea străzii Işlicarilor, care, precum se poate constata şi astăzi, abia atinge trei sute de metri.
Podul Işlicarilor începea din dreptul casei banului Ienăchiţă Văcărescu, din care cauză s-a numit o vreme "Podul de la Domniţa Văcărească", în amintirea văduvei marelui ban, fiica lui Ion Gheorghe Caragea.
Înainte de 1692, pe aceste locuri şi până în dreptul mânăstirii Sf. Ioan cel Mare, se întindea grădina Măgureanului, proprietatea Cantacuzinilor. Învecinându-se cu proprietăţile cumnatului lor, contele Constantin Bălăceanu, confiscate de Constantin Brâncoveanu, grădina a fost desfiinţată pentru tăierea legăturii dintre palatul de
