Acum aproape un an, fiind la Cracovia, unde am avut norocul să-mi petrec vacanţele de iarnă în vreo nouă ani din ultimii doisprezece, am primit vestea primirii Nobelului de către excepţionala scriitoare germană, născută în România. Mi-a făcut plăcere să văd cum vitrinele tuturor librăriilor se împodobeau cu portretele şi cărţile sale deja traduse. O traducere nouă avea să apară pînă să mă îndrept eu către casă, pe la jumătatea lui ianuarie. Am urmărit însă şi ceea ce se petrecea în ţară. Am şi comentat cîte ceva pe blogul pe care îl scriam pe Vox Publica. Între timp, cariera germană, românească şi internaţională a autoarei a continuat, lumea a început să-i absoarbă cărţile, să-i aprecieze calitatea scrisului, să-i înţeleagă obsesiile, cele mai multe cu rădăcini de aici, scrise însă în limba germană. Poate o singură întrebare a fost mai adesea pusă în spaţiul public românesc decît celebra „de ce nu avem un Havel?“ – şi anume „de ce nu avem un Nobel?“. Un Nobel în general, deşi ar mai fi cîte ceva de găsit pentru „Medicină“, la un desţărat, sau chiar „pentru Pace“, însă foarte bine ascuns de regimul pacifist al lui Ceauşescu, dar mai ales „pentru Literatură“, că aceasta este obsesia culturilor literar-centrate, care sînt culturi minore, cele majore fiind policentrice.

De un an de zile, avem. Sau, de fapt, nu avem! Pentru că este foarte greu să-ţi dai seama, dacă e să te iei după presa românească a anului din urmă, nu de puţine ori chiar şi după cea internaţională. Premiul Nobel pentru Literatură ar aparţine României, pentru că autoarea s-a născut, a crescut şi şi-a publicat primele cărţi aici, ca să nu mai vorbim că experienţa traumatică exploatată este una românească! Unii merg chiar mai departe, relevînd „meritele“ lui Ceauşescu în adjudecarea premiului, de vreme ce regimul acestuia i-a asigurat autoarei „toate condiţiile“ care i-au provocat experienţa u